Musica Sine Tempore - Recital extraordinar Maxim Belciug

Programul include lucrări lucrări semnate de Francesco da Milano, François Couperin, Jan Antonín Losy, Luis de Milan, Johann Sebastian Bach, Jean Philippe Rameau, Robert de Visée sau Gaspar Sanz, într-o selecție ce prilejuiește reîntâlnirea cu farmecul sclipitor al muzicii vechi, care înobila viața oamenilor la curțile Europei în timpurile de aur ale istoriei. O ofertă de neratat pentru o seară de toamnă căci, se știe, muzica barocă limpezește mintea și încălzește sufletul.

Cu o carieră de peste trei decenii, concerte susținute pe mari scene europene și patru recitaluri consecutive la Ateneul Român – performanță singulară în România, Maxim Belciug a cucerit publicul prin expresivitatea unică și prin capacitatea de a transforma chitara într-o veritabilă orchestră de emoții. În repertoriul său, barocul întâlnește flamenco, iar meditația se împletește cu exuberanța. Prezența sa scenică este o experiență intensă, rafinată, care îmblânzește tehnica și ajunge direct la suflet!

Întâlnirea cu Maxim Belciug într-un recital de chitară solo este pur și simplu o desfătare. Dacă, în formulele de cameră în care îl mai regăsim, chitaristul caută cu eleganță să-și pună în valoare partenerii, punctul de sublim nu i se oferă decât în ocaziile în care este singur cu chitara sa. Sunt momentele sale de sinceritate totală, când lasă în urmă constrângeri și mode și își permite să viseze din vârful degetelor. Iar visele sale sunt molipsitoare.O fi poate sonoritatea specială a chitarei, atât de diferită de timbrul cunoscut al unei viori sau al unui pian, ori îmblânzirea totală a tehnicii care pe mulți instrumentiști îi ține captivi, însă la Maxim Belciug un lucru e cert: chitara plânge și iubește și dansează pe una și o mie de voci, ca o orchestră ireală care atacă pasional, fără să-i pese de drumul înapoi. Lipsite de luciul exterior al punerii în scenă, recitalurile sale oferă în schimb un flagrant prilej de încântare. Muzică ce se încăpățânează să sune altfel decît cea izvorâtă din trecerea mai mult sau mai putin ritmată a arginților sunători dintr-o mână în alta, cum spunea, cândva, însuși chitaristul.